Ion Creangă – reformator didactic și religios

Ion Creangă

Considerat un clasic al literaturii române, Ion Creangă, prin scrierile sale, a apelat la un mod inedit de exprimare artistică, folosindu-se de graiul moldovenesc şi îmbogăţind vocabularul prin crearea unor cuvinte folosindu-se de onomatopei, aliterații și interjecții.

Marele scriitor a fost numai un om de lume (îi plăceau mâncărurile alese şi să frecventeze cârciumile, vezi şi „Povestea neştiută a lui Ion Creangă” şi „Partea neştiută a lui Ion Creangă, amant înfocat”), ci şi un militant pentru modernizarea învăţământului şi asanarea etică a clerului şi a Bisericii.

Învăţământul

Metodele învechite de acumulare a cunoştinţelor prin memorare mecanică sunt evocate cu mult haz în partea a treia din ”Amintiri din copilărie”, unde este prezentată strădania elevului Trăsnea de a învăţa gramatica:

— Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, miţi-i, ni-vi-li. Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu! Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca ameţeală; alţii o duceau numai într-un muget, citind până le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri, văzând cum îşi pierd vremea, şi numai oftau din greu, ştiind câte nevoi îi aşteaptă acasă. Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!

(Amintiri din copilărie, III)

În treacăt fie spus, până să apară sistemul Waldorf, un astfel de sistem de învăţare domnea în întreaga Europă. Mai mult, în acea perioadă începuse sistematizarea limbii române, în sensul eliminării iregularităţilor datorate importului de fonetică, vocabular şi declinări de pe la toate limbile care ne-au influenţat.

Creangă nu s-a mulţumit numai cu satirizarea pasivă, a elaborat trei manuale şi o metodă de predare:
„Cum a reuşit Ion Creangă să reformeze învăţământul din România”.

Printre lucrările pedagogice ale lui Ion Creangă se pot enumera:
* ”Noua metodă de citire şi scriere” (1868) – un fel de abecedar;
* ”Geografia judeţului Iaşi” (1879), scrisă în colaborare cu mai mulţi învăţători, manual însoţit de hărţi, planuri şi recomandări de studiere pe teren prin excursii.

Recomandările lui Creangă în problemele didactice dovedesc o cunoaştere profundă a psihologiei copilului, bazată pe dragoste şi respect pentru tânăra generaţie, lucru novator pentru conservatorismul autoritar al acelei epoci.

Critica clerului

Ion Creangă a fost exclus din rândul preoţilor nu pentru că a tras cu puşca în ciori (pe care de fapt le considera preoţi îmbrăcaţi în sutane!) sau pentru că a mers la teatru. Adevăratul motiv îl constituie satira acidă îndreptată împotriva stupidităţii, avidităţii şi lipsei de etică a preoţilor din acea epocă.
Exemple: ”Popa Duhu” (ieromonahul Isaiia Teodorescu, de la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ), popa Oşlobanu (”om hursuz şi paclisit”, un ”ceapcâne de popă”) sau părintele Buligă (zis şi ”Ciucălău”), care petrecea cot la cot cu elevii seminarişti.

„Fabrica de popi de la Folticeni” a fost descrisă cu mult haz de Creangă în „Amintiri din copilărie„. Elevii se îndeletniceau cu orice, numai cu şcoala nu.

Catihetul (profesorul de religie – n.r.), care făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la şcoală. Noi, dacă vedeam aşa, ne duceam şi mai rar, nebunii ştiu că făceam de-ajuns.

(Amintiri din copilărie, III)

Şi atunci, ca şi astăzi, haina preoţească era aducătoare de beneficii; preoţii nu aveau grija birului şi erau respectaţi de comunitate şi duceau un trai îndestulat, nu lipsit de excese şi imoralitate.

Creangă nu avea o părere prea bună nici despre călugări:

”Şi-apoi atunci … pune-ţi cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe, şi altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele-n brâu pe sub rasă, comănacul pe-o ureche, şi cu sabia Duhului în mână şi pletele-n vânt, ia-o la papuc peste «Piciorul Rău» spre «Cărarea afurisită» dintre Secu şi Agapia din deal, de unde toată vara se aude cântând cu glas îngeresc: «Ici în vale la pârâu/Mieluşa lui Dumnezeu!». Iar câte-un glas gros răspunde: «Hop şi eu de la Durău/Berbecul lui Dumnezeu!». Căci, fără să vreu, aflasem şi eu păcătosul câte ceva din tainele călugăreşti”.

(Amintiri din copilărie, IV)

Stupiditatea clerului este criticată şi în finalul ”Poveştii poveştilor”, o scriere ”buruienoasă” (interzisă minorilor!), în care scriitorul se dovedeşte încă o dată că nu se supune încorsetărilor moravurilor şi ipocriziei ieftine.


Paginile blogului nicolae-coman.ro: