Se spune că una dintre trăsăturile cele mai fermecătoare ale creaţiei artistice este capacitatea de a surprinde efemerul şi de a-i da iluzia (fie ea şi metafizică) de eternitate. Giacomo Leopardi vedea în simpla contemplare a orizontului unei mări o întruchipare a conceptului de infinit (”L’Infinito”).
Peisajele glaciale, septentrionale ale lui Caspar David Friedrich redau colţuri din natură, aparent banale, dar care fascinează prin iluzia unei eternităţi îngheţate.
Către sfârşitul anilor ’80 circulau prin România nişte sacoşe (sau genţi, nu-mi amintesc exact) care aveau ca decoraţie drapelele SUA şi URSS alăturate. Aflaţi în plin comunism, un astfel de model avea nuanţe de teribilism. Gorbaciov şi Reagan semnaseră câteva tratate de pace. Acestea erau privite cu răceală de presa aservită regimului, dar în Europa deja bătea vântul schimbării.
La scurt timp, istoria nu mai avea răbdare, vântul schimbării devenise un uragan care avea să măture de pe scena politico-socială pe majoritatea dictatorilor anacronici:
The wind of change
Blows straight into the face of time
Like a stormwind that will ring the freedom bell
For peace of mind…
Dar, ca să revin la tema de la începutul articolului, una dintre cele mai interesante piese, pe nedrept uitată sau neglijată, este ”Pictured Life”.
Scurtă ca lungime (două strofe + refren), piesa impresionează prin profunzimea conţinutului, riff-ul dramatic, expresia patetică, dureroasă a rostirii, lucru vizibil chiar din prima secundă: ”Heeeuuu! Dark Meditatiooooooooon!”
Au fost încercate diverse interpretări ale conţinutului melodiei ”Pictured Life”. Apare obsedant tema zidului (ca un presentiment al căderii Zidului Berlinului), al îngrădirilor, al barierelor, al lipsei de libertate, temă pe care o găsim şi la Pink Floyd în “Another Brick in the Wall“:
Crow-black the nights caging my mind
Behind the wall
Una dintre cele mai fascinante misiunile artei este de a descoperi acel bob de rouă, aparent invizibil, dar care, în lumina stelelelor, să oglindească întreg Universul.
