Se spune că istoria este la timpul trecut, la timpul prezent se numeşte eveniment.
În aceste zile, funeraliile Regelui Mihai au dobândit dimensiunile unui eveniment istoric.
Dispariţia ultimului monarh al României sa mă face să văd cu alţi ochi poporul căruia îi aparţin.
Numărul mare de oameni care l-au condus pe ultimul drum arată că mulţi, tot mai mulţi vor să li se restituie acele pagini de istorie, acele pagini urât mânjite prin manipulare şi distorsionare a adevărului.
Tot mai mulţi vor recuperarea demnităţii, sobrietăţii şi eleganţei, întinate de mizeria acestor lungi ani de comunism şi neocomunism.
Rămas bun, Majestate!
Rămas drept, cu mâna dreaptă la chipiul sufletului, privesc înainte cu solemnitate către trenul istoriei, ce se îndepărtează lent, dar ireversibil şi lung ca o umbră regală.
Poate o lacrimă îmi curge pe obraz, dar prefer ca golul tristeţei să îl menţin în intimitate şi să îl acopăr cu mândria demnităţii.
Rămân salutând în poziţie de drepţi şi privesc înainte, în depărtare, şi trenul istoriei, gonind pe calea dreaptă a timpului, devine un punct, care treptat dispare în orizontul amintirilor.
Rămas bun, Majestate!
În urma ta sunt lungi şiruri de flori, presărate de poporul care abia acum te-a înţeles. Prea târziu, mult prea târziu…
Păcat că toate aceste flori nu pot acoperi prostul gust, ţopârlănismul, manelismul, de care totuşi am reuşit să uităm, fie şi numai pentru câteva zile.
Chiar dacă ai noştri politicieni au încercat să-ţi fure moartea şi să-ţi confişte înmormântarea, nimic nu a putut micşora dimensiunile istorice ale evenimentului trăit în aceste zile.
Rămas bun, Majestate!
