O incursiune în istoria și valorile pierdute ale României, de la aurul financiar la patrimoniul cultural, și eforturile internaționale pentru recuperarea lor
- Parlamentul european dezbate şi votează pe 14 martie o declaraţie legată de Tezaurul României, aflat de 100 de ani la Moscova şi pe care încă îl aşteptăm. Ne ajută cu ceva genul acesta de demers, că Parlamentul European votează această rezoluţie?
- Cu siguranţă ajută pentru că este sigura soluţie a internaţionalizării acestei dispute, pe care sovieticii şi apoi ruşii au refuzat-o în orice instanţă. Prima dată a fost în Convenţia pentru Armistiţiu şi Tratatul pentru Pace după Primul Război Mondial, când s-a încercat supunerea în atenţia aliaţilor a acestei chestiuni; nu s-a reuşit în Comisia pentru reparaţii de război. Apoi la Conferinţa de la Genova din 1922, atunci a fost singura dată când Aliaţii au cerut Rusiei bolşevice să restituie Tezaurul, dar ruşii aveau deja doctrina, formulată de Maksim Litvinov, conform căreia nu acceptă niciun fel de arbitraj internaţional, nici chiar din partea ONU.
A mai fost o încercare în 2012 în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, o moţiune promovată de senatorul Viorel Badea privind Tezaurul, care a picat la vot.
Efectele unei asemenea rezoluţii nu ar fi imediate, dar ar fi internaţionalizarea litigiului. - Când vorbim de Tezaurul românesc de la Moscova, ne gândim la cele 92-94 de tone de aur, dar, pe lângă acesta, România are şi alte obiecte de valoare, transportate cu acele trenuri care au plecat, primul în 1916, al doilea în 1917 la Moscova. Care sunt acestea?
- Aurul Băncii Naţionale reprezintă mai puţin de 10% din valoare financiară a celor două transporturi. Cea mai mare parte a valorii a fost expediată de Casa de Economii şi Consemnaţiuni, care a strâns toată masa monetară de la toate băncile din acel moment şi a trimis-o la Moscova. În nenumăratele ocazii în care partea română, până în anii ’40, a solicitat restituirea tezaurului, se vorbeşte de o valoare globală de 7,5 miliarde de lei aur. Banca Naţională cere restituirea a 315 milioane lei aur, lăsând deoparte valoare numismatică a monedelor, unele valorând astăzi sute de mii de euro. De asemenea, România a expediat în 1917 tot ce însemna patrimoniul identitar, începând cu tablouri din colecţii private (cu excepţia Pinacotecii din Bucureşti), colecţiile Academiei, colecţii numismatice, cărţi româneşti rare etc.
- Deci erau obiecte de valoare şi, de teama invaziei germane, statul le-a cedat pentru a le pune la adăpost? Mă refer aici şi la colecţiile private.
- În ceea ce priveşte colecţiile de artă, erau colecţii private. Atunci când vorbim de colecţiile Muzeului de Antichităţi din Bucureşti (pe care le-a împachetat Vasile Pârvan) şi de la Iaşi, acolo regăsim obiectele pe care le putem vedea la Muzeul Naţional de Istorie a României: Cloşca cu Pui de Aur, rhytonul de la Poroina Mare etc. Deci unele aparţineau patrimoniului României, altele erau în colecţiile private, în special tablourile. O mare parte din colecţiile pe care le vedem acum la Muzeul Naţional de Artă al României, începând cu tablouri de autori ca Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, până la artă universală (ca Bruegel) au fost expediate din colecţiile private.
- Este adevărat că şi George Enescu şi-a adus manuscrisele?
- Da, şi au fost restituite la scurt timp după ce România a încheiat un tratat bilateral cu Rusia bolşevică în 1934, manuscrisele respective au fost restituite pentru că Enescu avea prieteni influenţi la Moscova, dar s-au pierdut, au ars în incendiul de la Biblioteca Centrală Universitară din decembrie 1989.
- De ce România a trimis aceste valori în Rusia şi nu în alte ţări cu care era aliată, cum ar fi Franţa, Marea Britanie. Avea România aşa mare încredere în ruşi, mai ales că al doilea transport a fost în 1917, când deja Revoluţia bolşevică începuse?
- Sunt situaţii diferite şi motive diferite. În decembrie 1916, Tezaurul a fost expediat mai întâi la Iaşi şi apoi la Moscova, în special tezaurul Băncii Naţionale şi era imperios necesar ca acesta să fie pus în siguranţă pentru că, în caz contrar, România nu putea emite monedă şi deci nu putea funcţiona ca economie. Apoi, pe măsură ce refugiul a fost tot mai dramatic, s-a pus problema punerii în siguranţă şi Moscova a fost singura soluţie, pentru că România era înconjurată de inamici din toate părţile, situaţia era dezastruoasă pe toate fronturile şi Moscova a apărut atunci singura soluţie, mai ales că Imperiul Ţarist era aliatul României.
A fost o singură voce care a gândit pe termen lung, ce a bancherului Mauriciu Blank, care a optat pentru Anglia. În acest ultim caz, tezaurul trebuia trimis pe mare, dar au fost voci care au spus că submarinele din Germania reprezintă un pericol, iar prima de asigurare ar fi fost destul de mare.
Mai există un motiv, aflăm din memoriile lui Aleksandr Mosolov, ambasadorul Rusiei în România, publicate în anii ’30 în Franţa: La Petrograd se vorbea insistent de faptul că România nu este un aliat sigur.
Ruşii au acceptat intrarea României în război de partea Aliaţilor doar la insistenţele Franţei şi se spunea că frontul nu este sigur şi că românii nu sunt siguri ca aliaţi şi atunci s-a cerut în mod imperios expedierea tezaurului ca garanţie.
- Nu erau siguri pentru că nu aveam forţă armată suficient de puternică sau că nu suntem de încredere ca seriozitate, că putem trece de partea duşmanului?
- Se pare că ambele motive, pentru că, atunci când Ionel Brătianu a negociat cu Aliaţii timp de doi ani intrarea în război şi a fost incredibil de pragmatic şi a aşteptat doi ani până a obţinut condiţiile cele mai favorabile, lumea era împărţită în România: cei care erau pro-germani (şi o făceau pentru revenirea Basarabiei la ţara-mamă) şi cei care erau francofili, anglofili, dar nu erau rusofili (optau pentru revenirea Transilvaniei la ţara-mamă); nimeni nu îşi putea închipui că după 1918, după ce România Mare va îngloba ambele teritorii. În schimb, în iulie 1917 situaţia era complet diferită.
Este de mirare cum Ionel Brătianu, care avea un fler extraordinar şi care a fost de două ori în 1917 în Rusia, o dată în ianuarie, împreună cu principele Carol, şi a două oară în aprilie, după abdicarea ţarului Nicolae al II-lea (2 martie 1917) nu a văzut pericolul uriaş al acestei Revoluţii bolşevice. Aceasta era în desfăşurare, deja în februarie avuseseră loc lupte violente în stradă, iar guvernele provizorii nu erau hotărâte să continuie Războiul, au făcut-o la presiunea Aliaţilor.
Al doilea motiv pentru suspiciunea că nu a favorabilă alegerea Rusiei: Alexandr Kerenski a pledat pentru ca ceea ce a mai rămas din tezaurul financiar, dar şi cel cultural, să fie expediat la Moscova, tot ca garanţie pentru loialitatea României.
Titulescu, Ministru de Finanţe de atunci, care a avut iniţiativa trimiterii Tezaurului, a fost mult timp acuzat pentru această iniţiativă nefericită.
Dar vremurile erau extrem de complicate, ruşii au cerut în mod repetat regelui şi reginei pentru ca toate instituţiile româneşti, inclusiv Casa Regală, să se refugieze în Rusia şi doar determinarea Reginei Maria şi a lui Berthelot a făcut ca România să nu devină un stat fără teritoriu. O parte din instituţii s-au strămutat la Herson şi la Odesa (Curtea Constituţională şi Parlamentul). - Au trecut mai mult de 100 de ani. Există în România vreun registru cu ceea ce conţinea acele trenuri cu valori?
- Din nefericire, răspunsul este negativ. Există momente în istorie când s-a cerut o inventariere completă, primul care a făcut-o fiind cancelarul Ministrului de Externe, Toma Conţescu, în august 1918, când acest minister nu mai avea niciun fel de arhive şi nu avut arhive până în 1935.
România nu mai ştia ce tratate semnase pentru că nu mai avea niciun fel de arhivă, fusese expediată la Moscova şi la Petrograd.
Apoi a fost această cerere a Guvernului să întocmească un inventar pentru a pregăti Conferinţa de la Genova şi rezultatul a constat în inventare parţiale ale celor de la arhive, Academiei Române, muzeelor din România (cum ar fi Muzeul de Antichităţi) şi în special acest dosar al Băncii Naţionale, care a fost făcut în 1922 şi este cel mai complet (dosarul original). - Dar Banca Naţională (BNR) a trecut în acel dosar doar valorile reprezentând aur şi bani, nu şi cele de artă?
- Atunci nu s-a ocupat decât de tezaurul BNR. Mai târziu, când România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, Ion Antonescu a cerut un inventar complet al tezaurului, acesta fiind un al doilea moment când se face un inventar complet care însă nu mai există. Ulterior, BNR s-a ocupat şi de celelalte tezaure, adică al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, inclusiv de patrimoniul cultural, ca valoare financiară, pentru că Ion Antonescu a vrut să ştie cât valorează acest tezaur.
Urmează un mare gol în arhivele româneşti, fiind posibile două variante:
1. Românii pur şi simplu nu au făcut inventare, nici măcar atunci când au existat două restituiri, în 1935 şi în 1956.
2. Sovieticii, din momentul în care şi-au fixat consilieri în toate instituţiile din România, au avut grijă să distrugă arhivele: o făceau în toate statele ocupate (foste comuniste).
Au fost două restituiri, prima în 1935 (în care au revenit şi osemintele lui Dimitrie Cantemir, dar fără craniu) şi a fost un moment jenant: în portul Constanţa a fost aşteptat un vapor şi când au început să deschidă lăzile, au găsit hârtii, jupoane, resturi alimentare, încălţăminte.
- Dar de ce erau acele nimicuri, resturi în lăzi?
- În graba uriaşă de pune la adăpost toată avuţia României şi ne referim şi la patrimoniul cultural, nu numai la aurul BNR, totul a fost împachetat în lăzi, fără niciun fel de opis: tablouri, arhive, cărţi româneşti vechi, condici mănăstireşti (unele chiar din secolul al XIV-lea), singurul opis fiind întocmit de Alexandru Lapedatu la Iaşi, dar a fost un inventar al lăzilor. Toate acestea au fost încărcate în vagoane în iulie 1917 şi, pe lângă aceste lăzi, protipendada bucureşteană a ţinut să îşi pună la adăpost diferite lucruri, de la jupoane, sticle de vin, slănină, hârtii fără valoare, care au fost înghesuite acolo.
- A fost o lovitură de imagine a ruşilor sau chiar au vrut să ne dea o parte din tezaur înapoi?
- Au vrut să nea dea o parte din tezaur şi atunci oficialii români au vorbit de ”bunăvoinţa sovieticilor”, care a venit ca urmare a stăruinţei lui Titulescu, care era foarte preocupat de faptul că Uniunea Sovietică nu recunoscuse Unirea României cu Basarabia şi căuta prin mijloace diplomatice să consfinţească acest lucru, a fost unul din obiectivele lui primordiale. Primul act a fost ”Convenţia pentru definirea agresorului”, pe care el l-a interpretat ca pe un act al fixării graniţei pe Nistru, o parte a clasei politice a văzut cu totul altfel această Convenţie. Apoi în 1934 au fost reluate relaţiile diplomatice şi, în fine, el este cel care a făcut demersurile ca preşedinte al Ligii Naţiunilor pentru admiterea Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor. Stalin a considerat că trebuie să răsplătească acest gest. De altfel, în istorie Moscova a fost consecventă cu acest stil de a aprecia ”supunerea” României. Aşa se explică restituirea din 1935, care a venit pe neaşteptate. A fost un gest de imagine. În anii care au urmat, de exemplu în 1991, când Ion Iliescu a ridicat această problemă, într-o convorbire privată cu Mihail Gorbaciov, adică despre Tezaur, dar şi despre Basarabia – Gorbaciov îi spusese lui Iliescu că naţionaliştii moldoveni începuseră să se agite. La scurt timp, o gazetă rusească a făcut un scurt istoric al tezaurului susţinând că ”românii ne cer lucruri care nici măcar nu sunt la noi, aurul care a fost cheltuit de alb-gardişti, şi mai cer lucruri pe care noi le-am restituit. În 1935 le-am dat lăzi cu jupoane şi cu slănină.” Deci s-au folosit de acest tertip, au speculat această slăbiciune ca să ia în derizoriu ideea de tezaur al Băncii Naţionale. Mai mult, nici azi nu se ştie sigur dacă acelea sunt osemintele lui Dimitrie Cantemir.
Ciontu, care era ambasadorul Regatului României la Moscova, a cerut în mod repetat documente care să ateste că sunt osemintele lui Cantemir şi nu le-a obţinut. Acolo se construia o staţie de metrou, biserica pe care o zidise Cantemir urma să fie demolată, precum şi cimitirul aferent. Titulescu, la diligenţele lui Mikhail Ostrovski, amabasadorul sovietic, a mizat mult mai mult pe repatrierea osemintelor lui Cantemir decât a arhivelor şi atunci când la Constanţa, în prezenţa presei, au fost desfăcute câteva sute de lăzi şi au ieşit la iveală hârtii fără valoare, registre contabile şi diverse lucruri personale, oficialii români s-au îngrozit, au expediat trenurile în Gara Bucureşti Est şi acolo le-au desfăcut, fără ca presa să fie prezentă. - Totuşi în aceste lăzi erau şi lucruri valoroase.
- Sigur, au fost documentele existente astăzi la Arhivele Centrale şi la arhivele Ministerului de Externe. Numai că nu există inventare pentru restituirea din 1935, ceea ce este ridicol. Acest lucru este precizat în scrisorile Băncii Naţionale către Ion Antonescu. Dar cea mai mare dovadă de inocenţă din partea conducătorilor de atunci a fost dorinţa acestora de a vedea, începând cu Nicolae Iorga, în repatrierea osemintelor un semn că URSS recunoaşte unirea Basarabiei cu România.
- De ce nu am primit tezaurul după al Doilea Război Mondial, când şi România şi URSS erau ”tovarăşi”, state socialiste, prietene?
- Pentru că s-a considerat că România nu făcuse gesturi de bunăvoinţă. Le-a făcut mai târziu şi au fost răsplătite când Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a implicat personal în anihilarea Revoluţiei maghiare din 1956 şi personal s-a ocupat de Imre Nagy şi atunci a venit ”restituirea din 1956”. Dar, începând cu finalul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost o ţară ocupată, tratată ca atare; a plătit foarte mult, mult mai mult decât cele 300 de milioane de dolari, fixate în Convenţia de armistiţiu. S-a calculat atunci, România a plătit de vreo 5 ori bugetul ţării din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Apoi a venit chestiunea SovRom-urilor, în care România, timp de 10 ani (1946 – 1956), a fost deposedată de tot ce înseamnă resurse naturale. Apoi a venit chestiunea frontierei deschise, până în 1948 nu existau frontiere cu URSS. Nu se ştie cu ce erau încărcate trenurile care plecau din România în URSS. Toată flota ţării a fost practic confiscată: 120 de nave.
- Deci România a fost pur şi simplu ocupată.
- Am fost ”tovarăşi” dar a fost complicat. În stenogramele din epoca respectivă se vede cum conducătorii României erau foarte supăraţi pe această ”tovărăşie”. Până la urmă, gestul de bunăvoinţă din 1956 a venit, cum s-a precizat, ca urmare a implicării lui Dej în Revoluţia maghiară şi arestarea lui Imre Nagy. Mai există o explicaţie, dar nu este sigură, în momentul în care s-a văzut că sovieticii au restituit operele de artă din Galeria de la Dresda, ar fi dorit şi românii restituirea Tezaurului.
Dej a expediat o scrisoare lui Nikita Hruşciov, în care îi cerea restituirea Tezaurului, lucru ce apare în stenogramele din 1965 de la întâlnirile dintre liderii români şi cei sovietici. Leonid Brejnev îi spune lui Nicolae Ceauşescu: ”Ştim că Dej i-a cerut lui Hruşciov, v-am dat, ce mai vreţi?” - În a doua restituire (din 1956), au fost lucruri importante (în afară de Cloşca cu Puii de Aur)?
- A fost în mare parte din ceea ce înseamnă patrimoniu identitar şi fără de care românii nu ar şti astăzi cine sunt: o mare parte din colecţiile fundamentale ale Muzeului Naţional de Istorie a României, Muzeului Naţional de Artă al României, din arhive, colecţiile numismatice, colecţiile Academiei Române etc. Toate acestea provin din acest tezaur, au fost circa 39.000 de piese, 1350 de tablouri, sute de icoane, de obiecte de cult etc. Deci a fost o restituire fundamentală, dar nu se ştie dacă reprezintă în integralitate ceea ce România a expediat. Ruşii au inventarele cu acest patrimoniu, l-au întocmit în repetate rânduri, dar refuză să îl pună la dispoziţie. România nu ştie ce a trimis, pentru că totul a fost într-o grabă uriaşă.
- Dar cei care posedau colecţiile private nu aveau un inventar propriu?
- Da, sunt câteva colecţii fundamentale, două din ele private, a lui Vasile G. Morțun şi a lui Constantin Angelescu, iar celelalte, ca Muzeul Kalinderu, Muzeul Simu (care astăzi nu mai există), Pinacoteca etc. Toate aceste colecţii au fost refăcute retroactiv în 1941 şi în perioada următoare.
- Vorbim de colecţii de artă şi documente de arhivă, dar nu s-a întors niciun gram de aur în 1956?
- S-a întors în 1935, odată cu osemintele lui Cantemir, metrul etalon de aur şi kilogramul de aur şi toatea acestea s-au constituit într-o puternică lovitură de imagine. Oamenii politici români au lăudat ”mărinimia Rusiei”.
- Cum adică ”metrul etalon de aur”? Adică un metru de aur?!
- Da aşa e. Iar presa românească a vremii: ”Ne-au trimis tot felul de hârtii fără valoare, dar unde o fi aurul?”, titrau ziarele epocii.
De-a lungul celor 100 de ani, a apărut prin presa vremii, s-a speculat că ar fi fost ”semnalat” aur românesc prin diferite puncte ale globului: fie undeva prin China sau prin Suedia, presa occidentală scria că aurul românesc ar fi contribuit la întărirea coroanei (moneda) din Cehia, că ruşii ar fi cheltuit acest aur.
Există inventare făcute în mod repetat la solicitarea lui Lenin, care era preocupat de rezerva de aur şi avea două obiective: electrificarea ţării (cel mai important obiectiv economic pentru el), achiziţia de locomotive din ţările scandinave şi din Germania şi acestea s-au plătit cu aur. Din corespondenţa diplomaţilor români se vede această preocupare de a găsi urme ale aurului românesc şi chiar au fost găsite şi în ţările scandinave şi în Elveţia, unde a fost topit aurul românesc şi turnat în lingouri, apoi expediat în diverse ţări. De asemenea, au fost găsite monede din tezaur cu chipul lui Carol în Kazakhstan sau în China. Până şi efecte şi titluri de valoare în Imperiul Otoman. Deci permanent au fost urme ale acestui aur. - Deci nu sunt speculaţii, sunt pur şi simplu dovezi prin care diplomaţii români de-a lungul timpului au descoperit că aurul românesc nu a fost păstrat, ci folosit, cheltuit.
- Da, inclusiv pentru sprijinirea mişcării comuniste româneşti, pentru susţinerea acţiunilor bolşevice, pentru că Lenin urmărea bolşevizarea României. Există acte care dovedesc implicarea şi scoaterea din tezaurul românesc a 5 milioane de lei aur pentru sprijinirea acestei mişcări, care era condusă de Cristian Rakovski.
Dincolo de toate aceste utilizări ale aurului românesc, Banca Naţională a României nici măcar nu cere valoarea numismatică a monedelor, care ar face ca valoarea să fie poate de zece ori mai mare decât a aurului respectiv, cere pur şi simplu restituirea celor 94 de tone de aur. - Ce alte demersuri s-au mai făcut pentru recuperarea aurului? Au mai existat momente favorabile României?
- De chestiunea tezaurului a fost legată şi problema Basarabiei. Astfel, în 1920 bolşevicii, care se temeau de o alianţă România – Polonia – Ungaria, au încercat să negocieze cu fiecare. Românilor le-a oferit recunoaşterea unirii cu Basarabia şi restituirea tezaurului. Dar la intervenţia Franţei, care nu admitea ca românii să negocieze separat, românii au fost nevoiţi să renunţe la această oportunitate, care a fost unică şi – se pare – foarte credibilă, adică nu a fost o cacealma. Au urmat negocieri la Varşovia, când oferta s-a schimbat, ruşii au impus păstrarea tezaurului şi au acceptat doar recunoaşterea unirii cu Basarabia. Românii nu au acceptat pentru că dorit să negocieze unirea cu Basarabia, care era în realitate un fapt istoric. După conferinţa de la Genova, lucrurile s-au modificat în mod fundamental din momentul în care Germania a încheiat un tratat separat cu URSS. Din acel moment, poziţia sovieticilor s-a schimbat şi nu a mai existat nici un fel de ofertă, nici în ceea ce priveşte unirea României cu Basarabia şi nici în ceea ce priveşte tezaurul. Românii au cerut în mod consecvent, permanent, restituirea rezervei de aur după 1956, inclusiv Nicolae Ceauşescu.
- Ce demersuri s-au făcut în anii imediat după Revoluţie pentru recuperarea tezaurului?
- Iliescu, cel care a încheiat ultimul tratat al unei ţări fost comuniste, în 1991, cu Rusia, a reiterat această solicitare. Ioan Mircea-Paşcu, negociatorul trimis de Iliescu, s-a întâlnit cu Gorbaciov şi a pus două probleme: cea a tezaurului şi cea a Basarabiei. Apoi, într-o întâlnire directă, Iliescu l-a asigurat pe Gorbaciov că Bucureştiul şi Chişninăul vor rămâne ”în case diferite”, dar a ridicat din nou chestiunea tezaurului. Gorbaciov a susţinut că nu cunoaşte această problemă şi că o va studia prin formarea unei comisii mixte.
Dar problema ”comisiei mixte” de istorici devine obsesivă în cei o sută de ani, prima dată în 1956, când, după restituirea patrimoniului artistic, arhivistic etc., românii au spus ”dar aurul?” şi atunci s-a propus înfiinţarea unei comisii.
S-a încheiat acest tratat bilateral în 1991, Gorbaciov se retrage de pe scena politică.
În altă ordine de idei, referitor la Gorbaciov, este necesar să fie semnalată ignoranţa şi inocenţa Occidentului ca Gorbaciov să fie creditat cu iniţiativa democratizării şi deschiderii ”închisorii popoarelor” de care vorbea Lenin. Nu trebuie să se uite că Gorbaciov s-a opus ”naţionaliştilor” moldoveni, fiind pe punctul de a trimite trupe acolo, cum a făcut-o la Vilnius în 1991, iar lucrurile au scăpat de sub control.
După 1991 problema tezaurului şi a Basarabiei revine în Parlamentul României, iar din 1995-1996, când se pune problema încheierii unui nou tratat bilateral cu Rusia, au început negocieri care au durat 11 ani. Au fost cele mai lungi negocieri pe care România le-a purtat cu un stat pentru încheierea unui tratat bilateral şi au fost multe întâmplări, de exemplu când prim-ministrul Primakov a venit în 1996 să semneze tratatul, Teodor Meleşcanu l-a întâmpinat pe aeroport şi i-a spus că România nu poate semna pentru că chestiunea tezaurului în mentalul opiniei publice româneşti ar fi făcut ca Iliescu să piardă alegerile care urmau chiar atunci. - Deci era un subiect important în acel moment, inclusiv pentru opinia publică.
- Da, şi au urmat negocieri. Sunt episoade interesante. De exemplu, Andrei Pleşu povesteşte că la un moment dat, la o întâlnire cu Evgheni Primakov, la Strasbourg, i-a spus, în pregătirea semnării acestui tratat: ”Domnule Primakov, dar ce se mai aude cu tezaurul României?”. Primakov: ”Domnule Pleşu, dvs. vreţi ca după două războaie mondiale, după o revoluţie, după foamete ş.a.m.d., după destrămarea URSS, să mai ştie cineva de tezaur, care tezaur?” şi încheie spunând: ”Dar nu vă supăraţi că vă întreb, ce v-a venit, dom’le, să ni-l daţi tocmai nouă?”
- Sună ca o recunoaştere din partea ruşilor a faptului că nu sunt de încredere.
- S-a încheiat tratatul în 2003 cu o declaraţie a celor doi miniştri de Externe, Mircea Geoană şi Igor Ivanov, în care era stipulată şi chestiunea Tezaurului, alături de alte două, de denunţare a Pactului Ribbentrop-Molotov, care oricum era caduc pentru că URSS o făcuse deja în 1989 şi România să accepte şi să recunoască faptul că a fost un eveniment nefericit războiul purtat împotriva URSS, unde era prinsă şi chestiunea tezaurului. Dar acest document, această declaraţie anexă, din 2003, nu a fost validată în Duma de Stat, decât tratatul bilateral.
- Deci aceasta poate fi interpretată ca un fel de recunoaştere a cedării tezaurului?
- Această declaraţie propune înfiinţarea unei comisii mixte de istorici care să cerceteze toate problemele izvorâte din relaţia bilaterală, inclusiv cea a tezaurului. Dar de fiecare dată când românii aduceau problema tezaurului, ruşii începeau cu ”Bine, bine, dar să vedem şi voi ce aveţi de plătit. Ce aţi făcut cu armele şi cu fânul pe care armata ţaristă le-a abandonat în 1917 şi în 1918. Ce aţi căutat în Basarabia, pe care aţi spoliat-o câteva zeci de ani? Ce aţi căutat la Odessa în al Doilea Război Mondial?”
- Mai funcţionează în prezent această comisie?
- Comisia funcţionează doar formal, ultima întâlnire a avut loc la Sinaia acum câţiva ani, dar nu produce nimic concret. Această comisie doar negociază trecutul şi această negociere are loc de 20 de ani. Sunt reprezentate câteva instituţii în această comisie, Ministerul de Externe, Banca Naţională, sunt istorici, diplomaţi.
În 2004 a avut loc o astfel de întâlnire, la Ministerul de Externe din România. Ioan Scurtu, preşedintele părţii româneşti povesteşte de un moment în care preşedintele părţii ruse, Aleksandr Ciubarian, directorul Institutului de Istorie Universală al Academiei de Științe a Federației Ruse, a răspuns: ”Oare cum ar fi interpretat gestul de către opinia publică românească dacă am da înapoi ceva tablouri, ceva icoane ş.a.m.d.?” Ioan Scurtu a trăit multă vreme cu acest regret, că nu a ştiut să speculeze momentul, ar fi fost a treia restituire, după cele din 1935, 1956. Aşadar, Ciubarian făcuse o ofertă care nu consta în aur, dar în patrimoniu artistic. - E aşa valoros acest patrimoniu artistic?
- De exemplu, la galeria de artă veche de la Muzeul Naţional de Artă al României, majoritatea obiectelor expuse acolo provin din tezaurul de la Moscova şi sunt lucruri care ţin de identitatea românească. Alt exemplu: colecţia de la Muzeul Naţional de Istorie a României.
Putem aici să dăm exemplul Ungariei, care şi-a negociat cu Rusia returnarea unor bunuri. Probabil că ungurii au avut o altă abordare a acestei chestiuni. E remarcabil pragmatismul Ungariei. Acesta trebuie văzut într-un cadru mai larg. Viktor Orbán a făcut câteva reverenţe către Moscova, s-au încheiat contracte economice de miliarde de dolari, inclusiv centrala atomică pe care o construiesc acum. Astfel returnarea bibliotecii reformate de la Sarospatak cu 140 de manuscrise incunabile, care sunt de nepreţuit pentru Ungaria merită admiraţia.
România a mai pierdut câteva ocazii de a rezolva acest diferend. Atunci când Rusia a solicitat să intre în FMI şi Consiliul Europei trebuia să stingă toate diferendele posibile pe care le avea cu alţi membri, România fiind deja membră a acestor două instituţii şi a ratat aceste momente. Astfel, în Consiliul Europei se vorbea clar de bunuri care s-ar afla pe teritoriul Federaţiei Ruse. - Cine conducea România atunci?
- Numele care ar fi fost printre negociatori era Ioan Talpeş. Dar şi atunci a primat ”interesul naţional, care este mai important decât trecutul”, de care s-a făcut vorbire de fiecare dată când România a semmnat acte importante. Atunci s-a aflat că s-a cerut Rusiei să restituie un milion de exemplare de carte rară de tezaur către diferite ţări cu care era în litigiu. În ultimii 20 de ani, Rusia a restituit 1.000 de exemplare din acest milion.
- În anii 2000 au apărut nişte români importanţi care s-au oferit să intermedieze returnarea tezaurului. Cine erau aceşti oameni şi de unde au apărut ei?
- Aceşti intermediari au fost Eugen Anca şi Gelu Voican-Voiculescu. Eugen Anca susţinea că reprezintă instituţii importante din Federaţia Rusă, un institut de cercetări economice şi care susţinea că deţine ”cheia de la tezaur”, că doreşte să aducă tezaurul dar refuză guvernatorul Băncii Naţionale a României. Eugen Anca a fost primit de unele cancelarii, inclusiv de Ioan Talpeş, şi a oferit ca semn al bunei sale credinţe 12 monede din tezaur. Cei de la Muzeul Naţional de Istorie au verificat monedele. Erau franci francezi şi franci belgieni veritabili, dar nu se putea verifica dacă într-adevăr erau din Tezaur. Eugen Anca şi Gelu Voican-Voiculescu susţineau în continuare că vor să aducă Tezaurul, dar se lovesc de refuzul statului român, care, conform spuselor acestora, ar dori un comision prea mare.
- Statul român?!
- Da, statul român. De asemenea, este interesant că Traian Băsescu susţine acelaşi lucru, dar numai că nu este vorba de comisionul statului român, ci de comisionul acestor intermediari şi al altora (au mai fost şi alţii). Traian Băsescu vorbeşte de un comision de 2 miliarde de dolari.
Au mai fost şi alţi cetăţeni, unii au fost nişte oligarhi – mai bine zis rakeţi – ucraineni, care au falimentat nişte bănci şi au făcut nişte atacuri de tip raider. Aceştia susţin că Duma de Stat le-ar fi dat o împuternicire să negocieze chestiunea Tezaurului şi unul din aceşti ”intermediari” a propus infiinţarea unei bănci mixte, în care ruşii să verse contravaloarea Tezaurului şi românii să verse contravaloarea comisionului. - Deci avem de-a face cu nişte escroci sau nişte oameni care făceau parte din nişte cercuri de influenţă?
- Din nefericire, serviciile de informaţii româneşti nu au publicat ”agenda” acestor ”domni”. Cu toate acestea, Banca Naţională a susţinut clar că orice negociere în afara comisiei mixte, care este singurul cadrul oficial, orice deraiere de la acest parcurs ar fi interpretat de ruşi ca un semn al ieşirii din cadrul oficial şi astfel aceştia ar fi abandonat orice negociere.
- Deci un gen de negociere subterană este riscant.
- Da, oficialii români l-au văzut ca pe o capcană întinsă tot de ruşi, mai ales că unele propuneri erau bizare. Adevăratul motiv este că Rusia nu poate să recunoască oficial că are de restituit ceva şi atunci trebuie să o facă altfel, în privat.
Atunci când i se spune că restituirea Tezaurului este o chestiune de onoare, Vladimir Bruter, expert la Institutul pentru Studii Politice și Umanitare din Moscova, răspunde că: ”… dacă România nu se va încrâncena să ceară imediat recuperarea, atunci e posibil ca anumite lucruri să se urnească. Deci se va întâmpla lent, iar rezultatul se va vedea doar la finalul acestui proces. Dacă România va accepta că procesul este îndelungat şi va cuprinde spectrul complet al relaţiilor, atunci procesul poate să nu fie unul negativ. Adică Rusia trebuie să fie sigură că România va fi partener, Rusia se poartă foarte diferit cu prietenii şi cu duşmanii, trebuie să se înţeleagă şi în România acest lucru.” - Acest tip de declaraţie nu mi se pare normală şi arată că nu e vorba de restituirea unui bun, ci despre cum tratează Rusia anumite probleme în funcţie de prietenie sau nu.
- Da, acesta este de fapt poziţia oficială a autorităţilor ruse. Până la urmă restituirea Tezaurului este o problemă politică. Acest lucru l-au susţinut toţi liderii bolşevici şi ruşi, inclusiv Brejnev în 1965. La fel şi problema Basarabiei. Astfel, Nicolae Ceauşescu, în ultima perioadă, începând cu anii ’70, punea tot mai apăsat problema Basarabiei, inclusiv în vizitele din Crimeea, în care se întâlnea cu Brejnev. Ceauşescu era agasat că Brejnev vorbea de ”naţiunea moldovenească”, de Eminescu ca fiind un ”poet moldovean”, iar în anii ’80, când a reapărut problema Pactului Ribbentrop-Molotov, polonezii fiind primii care au denunţat-o public în 1988. Ceauşescu, în noiembrie 1981, într-o şedinţă a Comitetului Politic Executiv, vorbea de Pactul Ribbentrop-Molotov şi de faptul că trebuie să se stingă urmările acestuia. Această declaraţie a fost imediat interpretată nefavorabil de Moscova, a venit răspunsul prin Agenţia TASS, care a vorbit de ”revizionism” şi alţi termeni similari.
Începând din ’87 până în ’89, stenogramele care arată poziţia lui Gorbaciov în ceea ce priveşte pe Ceauşescu ar indica implicarea Moscovei în destinul lui Ceauşescu, care rămăsese singurul dictator stalinist care nu credea în ”Perestroika” şi în ”Glasnost”. Deci această chestiune a Basarabiei a fost mereu unită cu cea a Tezaurului. - Au existat totuşi în Rusia voci rezonabile care să susţină România?
- Sunt greu de găsit păreri care să se opună trendului oficial, cel mult sunt oameni care pledează pentru găsirea unor arhive şi inventare. Da, a fost Aleksandr Stîkalin, cercetător științific principal la Institutul de Studii Slavone al Academiei Ruse de științe, jurnalistul Serghei Mihailovici Golubițki (acum refugiat în Vest) care susţine despre Tezaur că este ”o problemă morală”.
Important este dosarul pe care îl deţine Banca Naţională a României, cu peceţile celor două semnături ale împuterniciţilor celor două părţi. Acesta, depus într-o instanţă internaţională, ar da României câştig de cauză. Numai că ruşii nu acceptă un arbitraj internaţional. - Ce ar trebui să se întâmple ca Tezaurul să se întoarcă în România? Mai există vreo şansă?
- Ar trebui ca Federaţia Rusă să acţioneze conform legilor internaţionale, dreptul internaţional pe care îl recunosc şi ei. Există tratate pe care le-au semnat şi care pur şi simplu trebuie să fie puse în acţiune, la nivel internaţional sau la nivel bilateral. Dar probabil că ruşii aşteaptă ca românii să facă ”gesturi de bunăvoinţă” pe care să le răsplătească. Sau cum a spus Vladimir Putin, înainte de invadarea Ucrainei: România să se retragă din NATO, să se revină la poziţia din 1997, desfiinţarea bazelor de la Kogălniceanu, Deveselu etc.
